Despre mitul androidului din „Crescuţi de lupi” şi cum viitorul secol ar putea fi unul al războaielor religioase sau deloc

Copiii crescuţi de lupi sfârşesc prin a împrumuta definitiv comportamentul animalelor şi devin, ei înşişi, nişte fiare imposibil de readus la umanitate. Ce se întâmplă, însă, în cazul copiilor crescuţi de androizi? Vor sfârşi prin a deveni şi ei nişte „neoameni cu ochii din metal topit”, fără emoţii, fără spaime şi, mai ales, fără frică de Dumnezeu? Serialul „Crescuţi de lupi” („Raised by Wolves”), realizat de Ridley Scott şi disponibil în România pe HBO GO, oferă, dacă nu neapărat un răspuns la aceste întrebări, un bun prilej de explorare a marilor noastre frici moderne faţă de androizii care ne vor şi întrece.

Intriga serialului „Crescuţi de lupi” este, în esenţă, una de familie, poziţionată însă într-un viitor postgen şi deopotrivă post-apocaliptic, rezultat al unei devastatoare conflagraţii religioase desfăşurate off-screen şi care a dus, după toate aparenţele, la extincţia omenirii: undeva, cândva, în secolul 22, doi androizi placizi – o „Mamă” şi un „Tată” – au sarcina (sau, mai precis, misiunea) de a creşte copii umani pe o planetă – cum altfel? – misterioasă.

Iniţial, colonia pare să se dezvolte frumos şi armonios în această versiune cenuşie de grădină Eden, până în momentul în care în scenă apar străinii – sub forma unor fiinţe misterioase îndeobşte cunoscute sub numele de „oameni”.

Oricât de formidabili ar fi, cyborgii par lipsiți de puterea de a însămânţa idei ori intrigi în minţile unor copii. Pentru asta, ai nevoie de nişte oameni: ei dispun de toate ingredientele necesare plantării de îndoieli sau, din contră, convingeri de neclintit care pot duce la fanatism, unul religios, în cazul de faţă.

Treptat, androizii descoperă consecinţele pe care le au încercările lor de a programa minţile puilor de om. Iar „Mama” se dovedeşte a fi nu doar jumătatea capricioasă a cuplului de cyborgi-părinţi, ci şi cea mortală, la propriu, atunci când vreun nefericit se încumetă să încalce perimetrul de securitate al coloniei.

Visează androizii oi electrice? Şi dacă da, devin ei „răi” atunci când capătă conştiinţă de sine?

Filmele, serialele şi poveştile, în general, au marele farmec de a împărţi lumea în buni şi răi. Când vedem un serial sau citim o poveste, părem încă de la început să ştim, din instinct, cine se situează de partea pozitivă a intrigii şi cine nu. Povestea din „Raised by Wolves” are marele farmec de a trasa o linie de demarcaţie difuză între cele două tabere.

Joacă, în acest caz, cyborgii rolul personajelor pozitive? Sunt oamenii din poveste atât de răi pe cât par?

Altfel spus: putem spune despre nişte androizi, în ciuda programării ireproşabile, că sunt ghidaţi de „sentimente bune”? Poate o maşinărie  cu chip de om să discearnă între o faptă „bună” şi una „rea”? Poate „simți” cu adevărat, dincolo de limitele trasate în esență de niște linii de cod?

Iată un mister la care omenirea nu pare să fi găsit încă un răspuns satisfăcător, cel puţin nu în operele SF. Aici, cu puţine excepţii, cyborgii sunt trataţi cu ostilitate şi teamă, mai ales când vorbim despre androizii-replicanţi din „Ridley verse” – aşa cum este cunoscut de către fani universul care pare să populeze toate filmele SF realizate de Ridley Scott.

În Blade Runner, de pildă, avem androizi „răi”, dar acest lucru pare a se declanşa doar după ce ei capătă conştiinţă de sine. Faptul că un android poate visa (chiar și niște banale „oi electrice”) devine o dovadă a acestei conștiințe de sine, prin care „ei” devin, cumva egali cu „noi”. Egali în teama de moarte.

În Alien, întâlnim cyborgi perfizi şi reci, dar maliţiozitatea lor e doar transpunerea în practică a unui program generat de o agendă paralelă trasată, în esenţă, tot de nişte oameni.

Cyborgul este străinul de care ne vom teme în viitor. Pentru că ne va semăna. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om după propria înfăţişare, cât de îngroziţi vom fi noi când îi vom fi creat pe ei după propria noastră înfăţişare de dumnezei?

Poveştile schimbă totul. Mai ales când e vorba despre androizi din viitor care ne pun în faţă oglinda prezentului

În „Crescuţi de lupi”, întâlnim acelaşi tipar al androidului care pare să împrumute ceva din modelele fraţilor săi din seriile Alien-Prometheus – vedem aici similitudinile trasate de Creatorul Ridley Scot şi grija sa faţă de detalii atunci când creionează un astfel de personaj.

Androizii Mama şi Tata testează în serial, cu stângăcie şi rigiditate, emoţiile prin care trece, de regulă, orice părinte uman. Replicile-cod standard reci iau locul anxietăţilor şi trăirilor emoţionale. În felul lor, androizii-părinţi încearcă să-şi construiască propriile emoţii şi vise, la fel ca cei din Blade Runner. Şi, la fel ca fraţii lor din Alien, când sunt grav răniţi, sângerează acea substanţă lăptoasă care le circulă prin tuburile interne de latex.

E drept, vorbim despre Ridley Scott, care a trasat liniile principale ale decorului şi a regizat doar primele două episoade ale serialului, dar meritul pentru desenarea acestui serial aparţine, cel puţin în egală măsură, şi lui Aaron Guzikowski, scenaristul filmului „Prisoners” în regia lui Denis Villeneuve.

„Raised by Wolves” este încă o dovadă fericită că poveştile SF reuşesc să ne ducă mai departe, tot mai departe şi să ne stimuleze, în continuare, imaginaţia. Poveşti care ne aduc viitorul în faţă şi ni-l împachetează în teme extrem de actuale, despre întâmplări şi lumi care merită spuse sau descoperite. Pentru că, mai ales în domeniul ficţiunii fantastice, acest gen de poveşti încă reuşesc să schimbe totul. În noi şi în jurul nostru.