Monumentele istorice, între ruină şi dezinteresul Ministerului Culturii

De fiecare dată când admir capodopere de arhitectură, fie în Occident, fie în Orientul pe care mulţi dintre noi îl consideră anacronic, „înapoiat”, îmi vine să urlu, amintindu-mi de starea monumentelor de arhitectură de acasă.

Fiecare ţară care îşi preţuieşte trecutul se preocupă de vestigiile lăsate de antecesori. Atunci când vreo cetate, statuie sau casă care amintesc de alte epoci istorice ale acelei naţiuni nu este renovată şi pusă în valoare direct de către instituţiile statului, acestea cel puţin facilitează şi finanţează lucrările de refacere ale proprietarilor privaţi.

Locuiesc în Fabricul Timişoarei, cartierul cosmopolit al oraşului în care trăiau români, evrei, sârbi, unguri, nemţi, cehi, ucraineni. Aproape fiecare confesiune şi naţionalitate şi-a lăsat amprenta asupra străzilor şi pieţelor de aici, ridicând palate sau biserici minunate. Numai că, odată cu naţionalizarea, emigrarea şi, ulterior, dezinteresul autorităţilor, acestea şi-au pierdut încet-încet strălucirea, pe faţadele maiestuoase a început să se prelingă şi să le înnegrească apa, acoperişurile să se lase ameninţător înspre trotuare, iar locul să se transforme în ruină.

Unul dintre motivele pentru care s-a ajuns aici este lipsa banilor. O lipsă datorată inclusiv unor prevederi legale din procedura de finanţare a lucrărilor de reabilitare.

Dacă ne uităm pe site-ul Institutului Naţional al Patrimoniului vom afla că există o taxă extrabugetară şi nefiscală, destinată finanţării lucrărilor de protejare a monumentelor istorice. Aceasta se numeşte Timbrul Monumentelor Istorice şi are drept scop sprijinirea activităţilor de protejare, restaurare şi punere în valoare a monumentelor istorice, după cum îi spune şi numele.

Conform articolului 7 din Procedura privind timbrul monumentelor, pentru a fi eligibil un proiect cultural dedicat unui monument istoric precum cele care împânzesc Fabricul, niciunul dintre apartamentele ori spaţiile sale comerciale nu trebuie să fie ipotecat sau grevat de vreo altă sarcină.​ Această condiţie face neeligibile o mulţime de proiecte de reabilitare finanţate din acest fond întrucât, firesc, mulţi dintre proprietari au credite bancare garantate cu ipoteci imobiliare. ​Din păcate, cele mai multe proiecte de reabilitare depuse au fost respinse tocmai pentru această situaţie.​

Pentru remedierea acestei probleme, am solicitat încă din luna februarie Ministerului Culturii modificarea procedurii de accesare a fondurilor rezultate din aplicarea timbrului de mediu. Pentru a depăşi neajunsul expus mai sus, am propus completarea Normelor metodologice prin inserarea posibilităţii depunerii la dosarul de finanţare, în cazul unităţilor locative ipotecate, a unei declaraţii autentice prin care beneficiarii ipotecii să confirme că sunt de acord cu reabilitarea. Evident, ar fi chiar în interesul garanţilor ipotecari ca bunul adus în garanţie să îşi sporească valoarea, ceea ce se întâmplă în mod evident în cazul unor reparaţii sau reabilitări.

Deşi am revenit la solicitarea trimisă ministerului condus de domnul Romaşcanu, am primit doar… tăcere. Procedura este neschimbată, pentru dosarul de aplicare la finanţare din sumele obţinute prin instituirea timbrului monumentelor istorice se solicită în continuare depunerea unui extras de carte funciară din care să rezulte că nu există sarcini, privilegii sau ipoteci care să greveze imobilul.

Între timp, câteva basoreliefuri ale palatelor din cartierul meu au mai căzut. La fel şi câteva ţigle care, acum, în prag de iarnă, înseamnă infiltraţii şi distrugerea iremediabilă a pereţilor etajelor superioare.

Nu avem bogăţia de monumente a Italiei sau chiar Iranului. Dar nu avem nici cultul italienilor pentru capodoperele altor vremuri. În schimb, ne caracterizează un laissez-faire balcanic care se concretizează prin pierderea unor repere de artă şi arhitectură care ar trebui să ne facă mândri, ar trebui să atragă turişti străini şi să ne înfrumuseţeze viaţa, până la urmă.