Istoria zbuciumată a Mănăstirii Răchitoasa. După ce a fost sanatoriu pentru leproși și azil de bătrâni, a fost restaurată cu fonduri UE

Mănăstirea de la Răchitoasa este ultima din România care și-a recăpătat statutul după Marea Secularizare. Este una din cele mai mari mănăstiri din Moldova, iar pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza a fost transformată în sanatoriu pentru leproși. A fost apoi azil de bătrâni, a trecut printr-un cutremur, iar după ce și-a recăpătat funcțiunile de mănăstire, cu ajutorul unor finanțări europene, a fost readusă la viață.

La începuturile sale, mănăstirea a fost locuită de călugări greci. Ultimul stareţ grec, auzind de legile lui Cuza, a încărcat argintăria şi alte obiecte de valoare ale mănăstirii şi a încercat să le transporte peste Dunăre. A fost însă oprit, iar despre obiecte nu mai ştie nimeni nimic acum.

„S-a plecat dintr-o stare jalnică la reconstrucția ei. Până la urmă, încet-încet, s-au rezolvat, dar asta a necesitat multă muncă. Dar totul cu voia lui Dumnezeu. Am venit în 2005 aici, am stat vreo doi ani la o bătrână aici, în sat. Abia în 2007 ne-am mutat în interior. În 2008, am început să alerg după documente, ca să accesăm fondurile europene ce se puteau accesa în acea vreme. Bineînțeles că încă nu aveam proprietatea, lucruri care au necesitat timp. În schimb, încet-încet, toate s-au împreunat și am ajuns la nivelul în care în anul 2014 am semnat un contract de finanțare pe fonduri europene. Am putut să lucrăm și să restaurăm, să aducem mănăstirea oarecum la frumusețea cea dintâi”, povestește părintele Eftimie Bolin, starețul Mănăstirii Răchitoasa.

Mănăstirea care a renăscut din cenușă

„Deci, când am venit noi aici cam în situația aceasta era: zidul până la dunga albă. Proiectul acesta a fost un proiect de amploare. Efectiv Mănăstirea Răchitoasa a renăscut din cenușă. Clopotnița nu mai exista în forma la care o vedeți, am găsit numai fundația. La fel și celelalte clădiri, biserica nu mai era, pictura toată era numai 30 la sută. Clădirea din spate, de lemn, era prăbușită, iar beciul era săpat în proporție de 30-40 la sută, adică s-a intervenit absolut la toate obiectivele din complexul monahal”, explică părintele Eftimie Bolin.

„După cum am zis, aproximativ 30-35 la sută s-a păstrat din pictura veche, care nu era în condiția pe care o vedeți astăzi, a trebuit și ea restaurată și apoi am făcut încadrarea picturii, pentru că unii sfinți, după cum vedeți, la unii s-a păstrat capul, o mână sau o parte din corp, și a fost necesar, pentru ca să primească frumusețea de altădată, să reîncadrăm pictura veche, care e o pictură deosebită, și să o împletim ca să ajungem să o vedem în starea care se vede astăzi, pentru bucuria credincioșilor. Pentru că pictura te duce cu gândul la cel care te reprezintă. Trecem mai departe de cele materiale și ne aduce prinos de recunoștință. Sau cerem ceva, ca ei să mijlocească la bunul Dumnezeu pentru mântuirea sufletului”, spune starețul.

„Eu cred că o mănăstire e ca și omul. Odată ce se naște nu mai moare, chiar dacă pleacă din locul ei, chiar dacă noi plecăm de pe acest pământ, suntem veșnici. Sufletul este veșnic, mănăstirea rămâne veșnică, chiar dacă o dărâmă cineva”, conchide părintele.