Zile mondiale și viețile noastre golite de sens



Joi a fost Ziua Mondială a Pământului și toți am ieșit la iarbă verde să arătăm cât de mult iubim natura și ce haine noi ne-am mai cumpărat. A venit apoi Vinerea verde și însuși Președintele României a biciclit spre Palatul Cotroceni cu toate televiziunile după el și acesta a fost evenimentul cel mai tare al zilei. Tot vineri, în 23 aprilie, la nivel mondial este marcată și Ziua Mondială a Cărților și a Drepturilor de Autor, dar noi eram deja obosiți de zilele trecute și cititul nu mai face rating. Majoritatea dintre noi, politicienii, nu citim și nici nu avem un trecut de cititori sau iubitori ai cărții.

Oricum avem seniori consultanți în comunicare și ne spun ei mereu ce este esențial și ne fac și punctaje pe înțelesul cel mai de jos. Ne învață chiar că limbajul coborât cât mai jos produce audiență și simpatie în rândul maselor, iar discursul de ”tarabă” este mai tare decât lecția spusă de un profesor universitar.

Consilierii noștri au neglijat să ne pună în vizor ziua de 7 aprilie, când este Ziua Mondială a Sănătății deoarece de treizeci de ani sistemul nostru este pe butuci și chiar în acea zi partidele de la guvernare se luptau pentru dominația sistemului și împărțirea resurselor, iar în spitalele noastre mureau sute de bolnavi cu zile. Cu sigurantă, nici Ziua Mondială de Luptă împotriva Cancerului și nici Ziua Mondială a Bolnavului, sărbătorite în februarie, nu erau oferte tentante, deoarece ministrul sănătății era ocupat cu schimbarea conducerii de la spitale, sinecurișii fiind deja nervoși că trecuseră două luni și ei nu și-au primit tainul.

Probabil, în viitor, consilierii și experții în comunicare ne vor spune că în 15 mai este Ziua Internațională a Familiei, dar este foarte posibil să ne simțim jenați pentru că în programele politice sunt slabe referiri la familie și la nevoile ei. Nici a doua duminică a lunii mai nu cred că va fi observată în calendar, deoarece este Ziua Mamei și vom spune că am sărbătorit de 8 martie femeia integrală.

Nu ar fi exclus ca în septembrie vreun consilier să sugereze că în data de 15 septembrie este Ziua Prieteniei, dar noi vom fi ocupați să demagogim discursuri prin școli, deși învățământul este cenusăreașa eternă a bugetului. Oricum, o să spunem, în politică nu există prietenie, doar interese și lupte, iar trădarea este regula de bază.

Nici vorbă să ieșim cu mesaje și gesturi publice în 30 septembrie când este Ziua Mondială a Blasfemiei, deorece nici nu știm cum să tratăm problema, azi când totul este permis și statuile sunt dărâmate în urlete de bucurie și tot ceea ce înainte era sfânt azi devine purtător de inegalitate și intoleranță.

Pe 7 octombrie este Ziua Profesorului, dar, vorba unui banc vechi, în România nu se pune accentul pe profesor. Poate data de 11 octombrie ar fi ceva mai ofertantă, fiind Ziua Internațională a Fetelor, dar e mai greu să atragi atenția asupra secretarelor și expertelor de la cabinet și birouri, sunt și asa destule scandaluri cu tinerele care ajung prin regii sau autorități, iar presa ticaloasă face un scandal răutăcios.

Dacă nu știați, în 16 octombrie este Ziua Șefului, dar aici nimeni nu are motiv să discute despre asta, toți români își doresc să fie șefi și au pe undeva vreo funcție de președinte. Așa cum nici nu ne-ar trece prin cap să vorbim frumos într-o zi de martie despre niște oameni care stau în spatele perdelei, dar aduc bucurie copiilor, atunci când ar trebui să sărbătorim Ziua Mondială a Marionetiștilor și Păpușarilor. Ar râde poporul cel malițios pentru că el crede că, atunci când ne uităm mai bine, cele mai multe decizii se iau pentru noi la Bruxelles sau în altă parte și noi nu avem nici măcar curajul să ne apărăm identitatea și interesele țării.

Dar ce ar fi dacă, într-o zi, am stabili ca pentru un timp să hotărâm să ne trăim propria viață? Să nu ne mai spună alții ce să facem, să nu scrie alții fiecare vorbuliță pe care o spunem și să ne arătăm lumii așa cum suntem? Adică să trăim în funcție de valorile proprii, să arătăm fără rușine cum am trăit propria copilărie, ce am învățat din familie sau care ne sunt spaimele și fricile pentru viitorul nostru sau pentru viitorul comunităților pe care avem aroganța de a le conduce ori reprezenta. Să plângem dacă este de plâns, să râdem sănătos dacă asta simțim și să le spunem lingușitorilor că ne este scârbă. Adică să ne trăim viața noastră, nu o viață golită de sens.

De ce vrem să fim spectatori la propria viață? Ne este frică de oameni, am văzut că oamenii nu au încredere în politicieni și atunci punem doar ritualuri în loc de propria viață. Cine ați vrea să admire sau să aibă încredere în niște oameni cu vieți falsificate? Dacă facem echipe de ce nu respectăm solidaritatea și prietenia? Sunt valori care ar cimenta relația noastră și ar oferi exemple viabile pentru ceilalți. Cu toții am trăit momente frumoase, am avut prieteni și camarazi în copilărie, copilăria nu este niciodată ticăloasă sau falsă. Dacă am fi autentici, am putea fi recunoscuți și mulți oameni ne-ar respecta și înțelege așa cum suntem.

Formula este simplă, nu este complicat și nu ne trebuie nu știu ce curaj, trebuie doar să ne pese. Da, să ne pese de ceilalți, de natură, de oamenii cu nevoi speciale, de cei în varstă, de bolnavi, de cei învinși și de cei care au pierdut competiția, de cei săraci, ”de păsări, de iubire și de mare”, cum spunea, odinioară, Romulus Vulpescu.

Nu e complicat, orice zi este bună pentru începutul unei noi perioade în viața noastră, fără punctajul consilierilor și fără calendarul evenimentelor care ritualizează grija față de ceilalți sau mila față de marile nefericiri ale lumii. Astfel, poate am constata că ne pasă și de propria noastră viață, umplută de sens și dezbrăcată de simulare, mimetism și falsificare.



Citește mai mult..

Leave A Reply

Your email address will not be published.