Deficitul energetic menține dependența de importuri
România a înregistrat în anul 2025 o producție netă de energie electrică de 49,5 TWh și un consum intern net de 53,2 TWh, conform datelor preliminare. Acest bilanț menține țara în poziția de importator net, subliniind dependența economiei de energia cumpărată din exterior, mai ales în perioadele în care sistemul intern nu poate acoperi cererea. Contextul este complicat de presiunile asupra finanțelor publice, România confruntându-se cu riscul ca agențiile de rating să îi coboare evaluarea suverană. O ilustrare recentă a fragilității sistemului a fost o defecțiune la un grup al termocentralei Turceni, care a scos din funcțiune 200 MW, accentuând nevoia de importuri.
Puterea disponibilă la vârf, mai importantă decât producția anuală
Dezbaterea din sectorul energetic se mută de la totalul de terawați-oră (TWh) produși într-un an la capacitatea în megawați (MW) care poate fi livrată în mod sigur în orele de consum maxim. Problema fundamentală a fost formulată astfel: „Câți MW putem livra sigur într-o zi foarte rece, la ora 19:00, când producția solară este zero, vântul poate fi slab, iar consumul este foarte ridicat?” Volatilitatea prețurilor și competitivitatea industrială depind de răspunsul la această întrebare, deoarece lipsa de putere garantată se traduce direct în costuri mai mari.
Structura producției de energie în 2025
Mixul energetic al României a rămas diversificat, însă nu toate sursele oferă aceeași predictibilitate. Potrivit datelor preliminare Transelectrica, producția s-a împărțit astfel: aproximativ 16 TWh din termocentrale (reprezentând 32-34% din total), 12,2 TWh din hidrocentrale (24-25%), 10,1 TWh din surse nucleare (20-21%) și 9,2 TWh din surse regenerabile (eolian, fotovoltaic și biomasă). Distincția relevantă pentru securitatea sistemului nu este între surse „verzi” și „clasice”, ci între capacitățile disponibile la cerere și cele dependente de condițiile meteorologice. În acest sens, Strategia energetică a României identifică energia nucleară ca fiind o opțiune strategică pentru stabilitate.
Lecția suedeză și riscurile pentru investițiile industriale
Exemplul Suediei este relevant pentru România. Deși avea un sistem electric fără combustibili fosili, țara nordică s-a confruntat cu o criză de capacitate în sud după închiderea a șase din cele douăsprezece reactoare nucleare. Experiența lor, analizată de Financiarul, arată că subestimarea surselor stabile de energie transformă un avantaj statistic într-un risc de preț și de aprovizionare. Analistul suedez Magnus Henrekson critică proiectele industriale gigantice precum H2 Green Steel sau Northvolt, care ar consuma zeci de TWh anual, avertizând că acestea mizează pe un surplus energetic care nu este asigurat în orice moment. Pentru România, lecția este că atragerea marilor consumatori industriali trebuie corelată cu securizarea producției stabile. Henrekson adaugă că subvențiile publice nu transformă un proiect nerentabil într-unul bun, iar costul real al unei investiții trebuie să includă și cheltuielile publice pentru infrastructura energetică necesară.
Nevoia de investiții în rețea
Pentru a gestiona aceste provocări, Transelectrica derulează un plan de investiții pe zece ani pentru modernizarea rețelei. Obiectivele includ securitatea energetică, digitalizarea și integrarea producției din surse regenerabile. Extinderea capacităților intermitente fără o rețea modernizată și fără surse stabile care să asigure echilibrul sistemului nu elimină riscul, ci doar îl transferă către orele de vârf. Într-o economie care consumă mai mult decât produce, fiecare megawatt sigur, disponibil la nevoie, devine crucial pentru prețul energiei și pentru continuitatea alimentării.
